A 20-a aniversare a extraordinarei inițiative de politica externă a SUA a trecut aproape neobservată. În 1999, NATO a început procesul de extindere după terminarea Războiului Rece, acceptând țări din Europa de Est și apoi si foste republici sovietice. Au aderat atunci Polonia, Ungaria și Republica Cehă. Luna trecuta, Alianta a reamintit în treacat despre acest eveniment la o intalnire de la Washington a ministrilor de externe ai tarilor participante. Această dată merita însă o întâlnire la cel mai înalt nivel, scrie Hal Brands, profesor al Johns Hopkins School of Advanced International Studies” (SAIS), pentru Bloomberg.

Extinderea NATO a fost unul dintre cele mai mari succese ale politicii externe ale SUA de după Războiul Rece. Dar acest lucru nu este recunoscut general. Criticii politicii externe a Americii, în special cei care se declara adeptaii „realpolitik” în relațiile internaționale, consideră extinderea NATO o greșeală aproape „tragică”. Ei susțin că alianța și-a pierdut semnificația după sfârșitul Războiului Rece. Prin urmare, trebuia să se dizolve sau cel puțin să fie „înghețată”. În schimb, ea și-a început marșul spre est, absorbind fostii membri ai Pactului de la Varșovia și chiar foste republici ale URSS: Estonia, Letonia și Lituania. ”Realiștii” cred că o astfel de politică „agresivă” a epuizat răbdarea Rusiei și a forțat-o să înceapă războaiele sale împotriva Ucrainei și Georgiei, reintrand in confruntare cu Occidentului.

Totusi, cu excepția vărsării de sânge din Balcani în anii 1990 și a agresiunii recente a Rusiei, Europa a făcut un progres semnificativ în direcția democrației și a stabilității. A reusit și impidicarea proliferarii armelor nucleare. Extinderea NATO a jucat un rol crucial în acest sens.

În primul rând, a mentinut prezența SUA în Europa. Când s-a încheiat războiul rece, mulți observatori credeau că SUA își vor retrage trupele, așa cum sia întâmplat după Primul război mondial. Cu toate acestea, extinderea a dat NATO și SUA un nou obiectiv. Washingtonul nu a părăsit Europa și a împiedicat reluarea ostilitatilor și haosului pe continent. SUA și-au păstrat rolul de stabilizator nu numai în Europa de Vest, ci și pe întreg continentul.

În al doilea rând, extinderea NATO a rezolvat problema germana. La începutul anilor ’90 exista temerea că Germania, stransa între NATO, pe de o parte, și țările din Pactul de la Varșovia, pe de altă parte, se va întoarce la obiceiurile sale de pradător. Dar Statele Unite au avut grijă ca Berlinul să rămână legat de alianță, a înconjurat-o cu țări aliate și a mentinut-o calma.

În al treilea rând, extinderea NATO a ținut în frâu demonii din Europa de Est. Existau temeri justificate la începutul anilor ’90. Tensiunile etnice erau în crestere. Fostii aliați ai URSS emiteau pretentii și revendicări teritoriale reciproce. Polonia și alte țări incercau sa puna pe picioare programe nationale de inarmare nucleara. Dar NATO și-a întins umbrela de securitate asupra fostelor țări din Pactul de la Varșovia, obligându-le să-și accepte frontierele existente și să le ofere astfel protecție, încât să poată uita pentru totdeauna de armele nucleare. A fost creat un climat care a permis reforme democratice și economice. Reînnoită, NATO a asigurat stabilitate chiar și dincolo de frontierele sale, intervenind în războaie pe teritoriul fostei Iugoslavii, unde a oprit purificarea etnică.

În cele din urmă, extinderea NATO a reprezentat o garanție importantă în caz de eșec al reformelor din Rusia, care trebuiau sa aduca integrarea acesteia cu democratia occidentala.

Statele Unite au vrut să sprijine dezvoltarea unei Rusii democratice care să se alăture Occidentului și să rămână în pace cu vecinii săi. Cu toate acestea, Washingtonul avea nevoie de ceva pentru cazul unui eșec al liberalizării și al apariției unei Rusii mai agresive. De fapt, exact așa s-a întâmplat. Dar până în acel moment, extinderea NATO a împins linia dintre Moscova și Occident în continuare spre est, oferind garanții de securitate multor altor vecini ai Rusiei. Și aceste garanții țin încă Kremlinul la distanță.

Rusia lui Putin a invadat Ucraina și Georgia, care nu au calitatea de membru al Alianței. A amenințat și a intimidat alți vecini, dar nu a îndrăznit niciodată să înceapă un război împotriva tarilor membre NATO.

Autorul apreciaza că afirmația potrivit căreia extinderea NATO chipurile a provocat revanșismul rusesc nu este altceva decat o inventie. Da, extinderea NATO a înfuriat oficialii ruși, atât pe vremea lui Boris Elțîn, cât și al lui Vladimir Putin. Acest lucru a fost, fără îndoială, umilitor pentru Kremlin, care și-a pierdut statutul de mare putere. Dar ideea că extinderea Aliantei a împins Rusia spre agresiune presupune că Moscova nu ar fi incercat să-și domine vecinii, dacă NATO nu accepta noii membri din estul Europei. Or in istoria Rusie și în cea persoanala a lui Vladimir Putin nu există nimic care să confirme această versiune.

Acest articol este proprietatea Pagina de Rusia și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Votează: Foarte slabSlabMediocruBunFoarte bun (4 voturi, media: 3,75 din 5)
Încarc...

Related Posts

5 Responses to Hal Brands: Agresivitatea rusă nu are nicio legătură cu extinderea NATO spre est

  1. bogdan spune:

    Cine-i rusia? Cu ce se mananca ?

  2. Ramona Georgescu spune:

    Extinderea aliantei nu are legatura cu agresiunea rusa.Asa este.Agresiunea Nato a precedat agresiunea rusa,a modificat frontiere creaand astfel un precedent.NU se poate vorbi de agresiunea rusa fara a vorbi de agresiunea NATO.

Lasă un răspuns la Jos propaganda micinoasa fascisto-sorosista Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll to top