GromenkoCe este un mit? O imagine a lumii, care permite perceperea evenimentelor istorice complexe intr-o forma simplificata. Ce distinge mitul de adevar, de ce Rusia a apelat la mituri istorice pentru a justifica anexarea Crimeea? De vorba cu istoricul Serghei Gromenko, intr-un interviu realizat de RuKrym.com.

– Cel mai important mit istoric despre Crimeea este afirmația că este un „teritoriul vechi rusesc”. Ceea ce în toata lumea este definit drept anexare, președintele rus Vladimir Putin a numit „reunificare istorica”. În acest sens, unitatea Crimeei și Rusiei deriva din botezul prințului Vladimir la Sevastopol (adica Korsun). Este un mit sau adevăr?

– Vladimir Vladimirovici, desigur, nu este Stalin, dar foarte aproape de statutul de corifeu al stiintelor umaniste din Rusia modernă. Sa aduni atata absurditate într-un singur mesaj – ar trebui să fii foarte talentat. Știința istorică modernă este departe de a da răspuns clar la întrebarea originii anumitor popoare, de unde începe călătoria lor, dar nimeni intreg la minte nu ar putea susține că în secolul al 10-lea a existat o națiunea rusă monolit, care a unificat diferite popoare. Despre asta clar ca nu putem afirma, mai ales ca cneazul Vladimir era prinț de Kiev si fata de Rusia contemporană are o relație destul de tangentiala.

– Asteptati un pic. Vladimir Putin a spus ca era un prinț rus. Și mulți istorici ruși susțin că pe atunci nu exista divizarea actuala in ucraineni, belarușii și rusi.

– Într-adevăr, este foarte dificil în secolul 10 sa vorbim despre rusi, ucraineni sau belarusi. Dacă ca să judecăm din punctul de vedere al originii guvernului central, prințul era de Kiev. În ceea ce privește teza că sfantul Korsun este „leaganul creștinarii rusilor”, apoi trebuie sa va amintesc ca pana si istoricii rusi din secolul al 19-lea afirmau ca Vladimir a fost botezat în Vasylkiv, lângă Kiev, iar la Hersonissos a venit doar pentru o confruntare politică cu Imperiul Bizantin, și nu dupa „lumina credinței adevărate”. Prin urmare, Korsun e doar o legendă, și legendele sunt întotdeauna în centrul politicii, fie ca este vorba despre secolul al 10-lea, fie secolul 21.

– Deci evenimentele din Korsun sunt doar o legendă. Atunci ce cauta printul Vladimir cu suita sa la Korsun?

– Înainte de acele evenimente, cneazul de Kiev l-a ajutat pe împăratul bizantin sa zdrobeasca rebeliunea supușilor săi, și în schimb împăratul i-a promis mâna nepoatei sale Anna. Apoi, cum se mai intampla uneori, a uitat de promisiune. Dar armata lui Vladimir a apărut la zidurile cetatii pentru a-i reaminti împăratului despre intelegere si a ocupat Hersonissos. Apoi a avut loc schimbul: Hersonissos a revenit la Imperiul Bizantin, iar prințesa Anna a devenit soția cneazului de Kiev.crimeea 2014

– Era un schimb reciproc avantajos?

– În ceea ce-l privește pe  Vladimir – cu siguranta. Cneazul nu putea intretine un avanpost atât de indepartat de țara, iar nunta cu printesa bizantină ii conferea rang împăratesc, adice cel puțin egal cu restul prinților lumii creștine.

– Crimeea se spune ca a fost întotdeauna rusă, iar dvs vorbiti despre un avanpost. De ce era atat de greu sa mentii controlul cetatii daca majoritatea populatiei era ruseasca?

In realitate, o majoritate monolita rusa, în antichitate, evul mediu sau in perioada modernă timpurie nu a existat în Crimeea. În unele orașe individuale, cum ar fi în Sudak, au existat cateva strazi ocupate de negustori ruși, dar cat de multi erau acesti comercianți? Ei nu aveau nicio influenta asupra componenței etnice a Crimeei. Este doar o legenda si hegemonia puterii politice a prinții Kievului, sau Rusiei asupra teritoriulului Crimeei. De exemplu, pe Taman a existat un principat – Tmutarakan – cu capitala la Phanagoria. Și nu stiu de ce, în manualele din perioada sovietică, și în manualele moderne, atat in Rusia cat si Ucraina, harta Crimeei de est, cu Kerci, face parte din acest Tmutarakan. Dar arheologic s-a dovedit că niciodată puterea kieveana sau rusa nu s-a extins în Crimeea de est. Este o alta legenda convenabila: Crimeea a fost dominată de Tmutarakan, principatul Tmutarakan era parte a Rusiei Kievene, Crimeea – parte a Rusiei, și, în consecință pamant rusesc. Conceptul este șubred pentru ca daca scoatem din ecuatie acest Tmutarakan, veţi vedea ca pana in 1917  populația din Crimeea nu a fost nicodata rusa. În secolul 18 – inceputul secolului al 19-lea rusii reprezentau  aproximativ 5% din populația Crimeei, și numai dupa emigrarea tătarilor din Crimeea și a politicii de colonizare a guvernului central, rusii au ajuns sa formeze o majoritate. Prin urmare, niciodata Crimeea nu a fost pamant rusesc. Era o provincie tipica, rupta de la  o alta țară, în acest caz de la Hanatul de Crimeea și mult mai târziu colonizata cu cetățeni ruși. Iar daca vorbim despre timpul in care Crimeea a fost parte din Rusia, adica anii 1783-1954, vom obține exact 171 de ani. La cei trei mii de ani de istorie a Crimeei, perioada ruseasca reprezinta doar 5,5%. Prea putin pentru a pretinde că a aparținut dintotdeauna Rusiei.

– Vladimir Putin vorbeste despre reunificarea cu Crimeea. Ce este pana la urma – reunificare sau anexare?

– Dreptul internațional nu cunoaște un astfel de termen ca reunificare. Este fie unire voluntară, fie una forțată a unui teritoriul la un alt stat. A treia cale nu exista. În cazul asocierii voluntare am putea vorbi despre reunificare, dar este necesar ca acest act să fie recunoscut şi de Ucraina. Întrucât Ucraina nu recunoaște alipirea Crimeei la Rusia, comunitatea internațională o vede ca pe o anexare, și nu trebuie să cautam motive suplimentare.

– Da, dar miturile rusesti spun despre Sevastopol ca este prin excelenta un oraș rusesc. „Cetate inexpugnabila”, „gloria marinarilor rusi”, fapt exprimat chiar în imnul orasului Sevastopol, aprobat pe 29 iulie 1994. De ce el nu poate sa se reuneasca cu Rusia?

sevastopol– Pentru că nu este nimic adevarat in  „Sevastopol – oraș al gloriei rusesti”, „mândria marinarilor rusi” etc. Iată un exemplu foarte bun de cum se creaza miturile istorice: realitatea este dislocata în întregime de un construct fictiv care, cu ajutor din partea artistitilor, a capatat  rang de adevăr incontestabil.

– De ce este fals? Sevastopol chiar a fost inexpugnabil pentru dușmanii straini.

– Să începem cu faptul că, timp de 200 de ani cat Sevastopolul a fost (si este) cetate navala, el a fost asediat de 5 ori de inamic și de fiecare data a fost cucerit. Şi în timpul războiului Crimeei din 1855-1856,  și in războiul civil din 1918 și 1919, precum și în timpul celui de-al doilea război mondial în 1941-1942 și 1944. Prin urmare, „inexpugnabil” este chiar o inventie pe loc gol. Trebuie să înțelegem că după înfrângerea rusilor în razboiul din Crimeea, artistii,  intelectualii au fost atât de profund de impresionati, ca au început să spună: există infrageri care sunt mai valoriase ca victoriile, „atât de bine ne-am apărat, ca nu ne este rușine să pierdem”. Au fost tot felul de terapiii de substitutie, care au fost extinse la al doilea război mondial și au supraviețuit pana in timpurile moderne.

În ceea ce privește „mândria marinarilor ruși”, trebuie să se țină seama de faptul că, în conformitate cu toate regulile logicii și formare a flotei, aceasta isi recruta marinari in pricnipal din zonele de coastă din apropiere. Nu avea niciun sens sa aduci tarani rusi din provinciile centrale ale Rusiei ca sa-i faci marinari. Prin urmare, marinarii erau localnici de pe  raza a 100-200 de kilometri. Prin urmare, ponderea a 70% din ucraineni in cadrul flotei imperiale ruse din Marea Neagra era un fapt complet normal. De aceea nu este surprinzător faptul că în 1918 navele Flotei Mării Negre a Imperiului Rus au arborat steaguri ucrainene. Nu este surprinzător nici faptul că in orice apărare a Sevastopolului, ucrainenii reprezentau 40-50% din numarul aparatorilor. Și, în plus, au existat reprezentanți ai altor națiuni. De exemplu, cazacii, care nu sunt rusi, belaruși, evrei. Prin urmare, sa reduci tot acest ghem cosmopolit doar la ruşi – este o manipulare cu gust foarte prost de șovinism rusesc.

Acest articol este proprietatea Pagina de Rusia și este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.

Votează: Foarte slabSlabMediocruBunFoarte bun (7 voturi, media: 4,43 din 5)
Se încarcă...

Related Posts

8 Responses to Istoric: Rusia nu are drepturi asupra Crimeei, de aceea manipulează istoria

  1. Carstea spune:

    Articolul de mai sus este manipulator. Rusii au luat Crimeea, ca si sudul actualei Ucraine, sudul in care nu era urma nici de ucrainian si nici de rus, de la tatari. Aici era sediul tatarimii, un neam de origine turcica.
    Dar ghiciti cine au fost inaintea tatarilor in aceasta zona ? in nici un caz rusi sau ucrainieni!
    Se incearca manipularea oamenilor in vederea instituirii unei istorii false, istorii cu un deosebit caracter revizionist, pentru a stabili o situatie de fapt: teritoriile luate prin forta ar fi de fapt „istorice”.
    Aiurea!

  2. yehudy spune:

     

    draga ivan, ia de citeste mai jos 🙂
    o sa afli cum un generalul rus KuroIvan Lenski: declara in anul 1900ca in realitate, în toată istoria sa, Rusia a fost un stat agresor, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că, „în ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire”.

    ia de citeste mai jos, draga ivan:

    OLEG COJOCARU • 7 COMENTARII
    De fapt, în toata istoria sa, Rusia a fost un stat agresor. Să creada că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor de aparare, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si-a pierdut complet capacitatea de a gândi, după o doza de propaganda a Kremlinului, scrie editorialistul Ivan Lenski, pe site-ulru.krymr.com.
    Redam textul adaptat in limba romana
    De fapt, totul este complet diferit. Și nu doar diferit, dar exact opus. Să ne întoarcem la istorie.
    Faimosul general rus KuroIvan Lenski: În realitate, în toată istoria sa, Rusia a fost un stat agresorpatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că, „în ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire”.
    Practic, in toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine. Să dau câteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia.
    1558. Razboiul Livonian. A fost un război pentru teritoriile actualelor tari baltice si Belarus. Defensiv acest razboi nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pura împotriva unui stat vecin. Rusia a câștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi-a dorit foarte mult teritoriile Livoniei. Istoricii sovietici spun că războiul s-a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite. Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.
    1654. Războiul cu Polonia și „unirea” cu Ucraina. Această poveste este plina de pete negre. Ucrainenii se intreaba si astazi cine l-a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki sa decida pentru întreaga Ucraina? Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris „Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s-a gândit la crearea unui stat comun cu Moscova. Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pana la dorința de „unire”… Documentul istoric original privind „unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut si cel mai probabil nu intamplator. Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s-a grăbit să-si alipeasca intreaga tara. Asta nu va aminteste despre nimic?
    Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarasi, agresiuni deghizate. La inceput, Rusia le-a motivat de apararea comercianti rusi oprimati de otomani, apoi si-a amintit de crestinii din Balcani.
    1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare. Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuie să ocupe cetatea turceasca Azov. Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi războiul de apărare. Cu Turcia rusii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pamant.
    1700. Marele război cu Suedia. Temeiul  – Rusia avea nevoie neaparata de acces la mare, deși rusii nu au fost niciodata vazuti la Marea Baltică. Pretextul traditional cu apararea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur si simplu ei nu erau acolo. Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit „pamant rusesc stramosesc”. Apoi au fost alipite alte teritorii  „stramosesti” – Finlanda, tarile baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că rusi nu se gaseau acolo nici pomina.
    1772-1775 ani. Au fost trei impartiri ale Poloniei. Prusia a propus împaratesei Ekaterina să imparta Polonia. Ea evident ca nu a refuzat. Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tarziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze. De fapt, nu era nimic mai mult decât rezistența populației la invazia unui agresor strain.
    1783. Anexarea Crimeei. Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare. A fost agresiune pura, justificata de preintampinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea. Justificarea anexarii cu apararea ortodocșilor nu poate fi luata de buna, pentru ca in Crimeea acestia erau o minoritate absolută. Si, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea până la anexarea ruseasca, au fost alungati de acolo după capturarea peninsuleis, deși acestia sunt ortodocși. Iata asa o grija mare fata de fratii crestini.
    1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus. Se pare ca a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influenta Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar ca se pastreaza tacerea cu privire la Imereti. Ce s-a întâmplat de fapt? De când regatul independent georgian a devenit dintr-o dată o parte a Imperiului Rus? Sau anexarea Georgiei pe bucati este o alta traditie ruseasca in regiune?
    Războiul Crimeii 1853-1856. Ei bine, aici pare a fi un razboi de aparare. Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cand vorbesc despre acest razboi, istoricii rusi uita sa mentioneze ca, in paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani. Câteva puteri si-au unit fortele pentru a tine piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.
    Rusia isi facuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe intre ei, ca Moscova efectua o alipire „pașnica”. Asa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.
    Secolului XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei „apararii active”.
    Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea. Oricine l-a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, insotit de genocidul populatiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, asa ca despre ce fel de alipire pasnica a Caucazului poate fi vorba?
    În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez. Despre acest razboi istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut si șters din cărțile de istorie. Rusiei nu-i place să vorbească despre infrangeri.
    1939. Armata muncitoresc-taraneasca a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei. Desigur, totul in scop de pace. Nici despre aceste pagini de istorie rusilor nu le place să-și amintească.
    1939. Războiul sovieto-finlandez. Agresiva aramata finlandeza, cu 60 de  tancuri, a atacat în pașnica URSS, care intamplator avea la granita cu Finlanda 2.300 de tancuri. Evident ca lumea nu a crezut asa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l-a exclus din randul membrilor săi. Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tacerea de istoriografia sovietică si ruseasca.
    1940. Absolut „pașnică” anexarea țărilor baltice. Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanieni visau cu ochii deschis intrarea in frateasca Uniune Sovietică.
    1941. Marele Război pentru Apărarea Patriei. Aici, aparent, razboiul este defensiv. Dar povestea e mai complicata. Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene si proliferarea „revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.
    Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiza împotriva Germaniei. Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul miselesc. Și cum altfel – URSS se  pregătea pentru ofensiva și şi-a luat-o în dinți. Istoricii rusi tac atunci cand este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei. Lipsa de amenajari defensive și concentrarea unui numar mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.
    Următorii pasi de politică „pașnică” a URSS? Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1968.
    1979. Afganistan. Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să-şi ceară iertare pentru afganii uciși.
    2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.
    2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei. Ca si alta data in istorie, Rusia a atacat o tara vecina in momentele de slabicune interna.
    Noi teritorii
    De ce Crimeea? De ce nu Alaska. Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, „pamant rusesc stramosesc”. Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia „omuletilor verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas. Rusia ataca numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.
    Si totusi, de ce Rusia nu se poate opri? La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila sa dezvolte teritoriile detinute deja, si cu toate acestea continua expansiunea. De ce Yakutia, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decât Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie? Raspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodaririi. De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a carei granite sunt neschimbate de aproape 800 de ani.
    Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic. Pompeaza resursele in avanatajul unei duzine de „imperialisti”.
    Toti acestia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatatie coloniala. Cetățeanul de rand al Imperiului trebuie sa se multumeasca cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moarta, alimentatie surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.
    Un „dumnezeu” inamovibili la Kremlin, orașe plictisitor de cenusii. Scari de bloc jegoase – locatari care nu se ingrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orase, tara?

    aţeniuk este norocos – e un personaj cunoscut. Nu acelasi noroc l-au avut sute de alți eroi ai propagandei ruse, despre care se inventează povești de groaza, scufundate în abisul minciunilor rusești, scrie profesorul Oleg Panfilov, comentand ultimul „dosar penal” intentat de Procurorul General al Rusiei – Alexandr Bastrîkin – împotriva premierului ucrainean Arseni Iaţeniuk (acuzat de participare la razboiul din Cecenia de partea separatistilor).
    Redam mai jos editorialul profesorului, postat pe Radio Liberty.
    Neuitatul colonel FSB Şabalkin a fost în Cecenia un fel de „Bastrîkin”, inventatorul unor povesti incredibile. Potrivit lui, cladirile gemene WTC din New York au fost distruse de ceceni. Tot ei au scufundat submarinul nuclear „Kursk”. Despre intoxicațiile cu alcool, produs de ceceni pentru a-i slabi pe bravii soldați ruși, nimeni nu știe ce proportie au avut, nu știa nici Şabalkin, dar vorbea insistent despre asta.
    Iaţeniuk poate fi norocos și din alt punct de vedere – numele sau poate denumi forma cea mai severa a schizofreniei propagandistice, boala incurabila, care afectează practic Rusia de mai multe secole, dar mai ales în ultimii 98 de ani. În limbajul comun, boala poate fi numită „minciună disperată.”
    Dar dupa secole de minciuna a venit oboseala, ca rezultat aceasta a devenit mai putin sofisticata. În plus, ofiterii de informatii FSB uita ca frontierele informațiilor sunt larg deschise – pe seama acuzațiilor lui Bastrîkin râde nu doar Ucraina, dar întreaga lume.
    Într-o zi, istoricii vor începe să scrie adevatata istorie a Rusiei, iar primele zece volume ar trebui sa fie dedicate invenției propagandei ruse. Nu numai despre cea care a început să se dezvolte și să prospere pe vremea bolșevicilor, dar chiar mai devreme, când ţarii din trecut au încercat să creeze o imagine mai bună decât era în realitate.
    Ce părere aveți, de exemplu, despre „Caciula lui Monomakh”? Mai este denumita „caciula ţarilor” pe motiv că a fost purtata de toţi ţarii ruşi ca simbol al suveranitatii. Acum caciula este pastrata în Muzeul Kremlinului. Ea a fost purtata de ţari începând cu Ivan Kalita I (1283-1340). În 1320, Ivan, poreclit turceşte Kalita, s-a dus la curtea Hoardei de Aur unde a obtinut insemnele domniei, dar şi aceasta coroana – mai degraba o caciula de aur. Există o versiune ca aceasta piesa a fost darul Hoardei catre un alt cneaz al Moscovei – Iuri Danilovici. Prin urmare, caciula, cantarind un kilogram de aur pur şi împodobită cu 43 de pietre prețioase, a devenit relicvă veche rusească.
    Prima minciună a fost scrisă în secolul al 16-lea – în „Povestea prinților de Vladimir”, care spune că caciula tarilor a fost un dar al împăratului bizantin Constantin al IX Monomakh. În cele mai bune tradiții ale istoricilor vremii a fost inventata legenda conform careia împărații bizantini au gasit-o în timpul unei expeditii la Babilon, unde aceasta era printre comorile regelui Nabucodonosor (634-562 î. E.).
    Nu râdeţi, dar de ziua sa, cand a împlinit 50 de ani,  Putin a primit in dar o replica a caciulii lui Monomakh, realizata de un grup de bijutieri rusi. Replica a costat 50 de mii de dolari.
    Intenționat sau nu, dar copia a continuat lanțul de minciuni asociate cu „caciula tarilor”: poate ca atunci Putin si-a imaginat ca este judecatorul suprem al destinelor umane?
    În secolele 16-18 secole în Rusia au aparut „ierihoncile” – coifurile de metal cu varf ascutit. De atunci, toți prinții „ruși” erau portretizati cu aceste „ierihonci” aduse fie din Turcia, fie din Persia. Nici la Novgorod, nici la Moscova nu puteau fi confectionate aceste coifuri, bogat ornamentate și aproape toate cu inscripții în… limba arabă. De exemplu, coiful lui Alexandru Nevski avea o inscripție care cita un verset din Coran, „anunța-i pe credinciosii fideli de ajutorul lui Allah și victoria grabnica”.
    Pe coiful țarului Alexei Mihailovici scrie: „Nu există Dumnezeu, în afara de Allah, și Muhammad este Trimisul lui Allah”.
    În muzeul Kremlinului se afla si alte coifuri, probabil turcesti, cu citate coranice. Chiar şi coiful lui Ivan cel Groaznic are o inscripție în limba arabă „Allah, Muhammad”. Mai târziu, pe coif a fost scrisa titulatura acestuia şi in limba rusa. Probabil ca era rușinos pentru marele țar ortodox sa poarte un „coif pagan”.
    Tradiția de confiscare a artefactelor antice este veche în Rusia. Pe atunci nici numele Rusia nu exista, dar rusii furau mereu si apoi spuneau ca le apartine de drept. Furtul a devenit politica oficială de stat în timpul domniei lui Petru cel Mare. Atunci pur si simplu au uitat ca hainele, perucile, incaltamintea dupa moda occidentala, toate au devenit peste noapte „rusesti”. Jachetele europene au devenit „rusesti”, cizmele – cizme „rusești, pantalonii – „rusesti”. Și aşa mai departe, navele, strungurile, șantierele navale, rochiile și perucile. Toate au devenit rusesti. În tot acest timp, continuau să mintă.
    Marele clasic rus Ivan Turgheniev nu a ezitat sa scrie:” Rusul este cel mai mare şi tupeist mincinos din intreaga lume”. Dar cine ii mai citeste pe clasici?
    Leonid Andreev, murit in exil, a scris un studiu pamflet privind „minciunile din Rusia”, eseul este scurt. Concluzia – „poporul rus nu știe să minta”. Acest lucru, desigur, nu înseamnă că nu minte, minte, dar minciuna este intotdeauna ridicola. În realitate, „minicuna este o arta fina – necesita inteligență, talent, caracter si rezistenta. A minti bine este la fel de greu cu a picta bine. Arta nu este accesibila oricui. Odata descoperita, minciuna atrage asupra ta rușinea. De aceea, a minti este periculos -…ca sa minti trebuie sa fii curajos, ca orice om care risca, fiind fata în fata cu un pericol. Minciuna trebuie să fie şi plauzibila – un fapt in sine în mare măsură inaccesibil pentru mințile slabe și lipsite de inventivitate”.
    În primele zece volume a istoriei reale a Rusiei, dedicate propagandei, vor exista si cateva cuvinte despre minciuna nesimtita. Eu îi spun „sindromul Bastrîkin”, sau ar putea la fel de bine denumita „casus Şabalkin” sau „colicii lui Peskov.”
    Un lucru nu este clar – cat timp rușii vor continua in stilul acesta. Leonid Andreev a și găsit explicația: „În orice caz, aceste tendințe sporadice de a minti, mai degrabă subliniază incapacitatea generală a poporului rus pentru minciuna sistematica. Da, poporul rus nu știe să minta, dar se pare că în aceeași măsură este lipsit şi de capacitatea de a spune adevărul”.
    Acesta este, prin urmare, „sindromul Bastrîkin”,  descoperit de marea personalitate rusă contemporana Alexandr Ivanovici Bastrîkin.

  3. gex spune:

    Ehei dragilor tovareşchi,istoria este grea de digerat,precum carnea de porck.Da de ce nu vrem să trăim în pace pe acest pământ ?Vieaţa ni e surtă,da pe noi ne mănâncă pielea şi vrem s-o mai scurtăm.Şi ce dureri de cap ne facem singuri fără ca cineva să ni le-npună.
    Da ce borozgoneală mă apucă,eu ştiu că teritoriul Crimeei este ocupat şi trebuie să revină la Patria Mamă.
    ATÂT ! NU ?!

  4. sebastian spune:

    Cam tinerel acest istoric. Nu am gasit nimic despre el pe internet. Unn istoric fara istorie. Ciudat.

    • Catun spune:

      Plangi dupa istoricii sovietici?
      Daca „tinerelul” acesta are dreptate cate implicatii avem? Si cam are dreptate. Putin e mai tare ca americanii de la Hollywood in rescrierea istoriei. Cred ca esti foarte multumit de ultima afirmatie. 🙂

    • yehudy spune:

      draga ivan, ia de citeste mai jos 🙂
      o sa afli cum un generalul rus KuroIvan Lenski: declara in anul 1900ca in realitate, în toată istoria sa, Rusia a fost un stat agresor, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că, „în ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire”.

      ia de citeste mai jos, draga ivan:

      OLEG COJOCARU • 7 COMENTARII
      De fapt, în toata istoria sa, Rusia a fost un stat agresor. Să creada că a cucerit o șesime din suprafata planetei numai ca urmare a războaielor de aparare, poate doar un om complet lipsit de orice cunoaștere a istoriei, sau care si-a pierdut complet capacitatea de a gândi, după o doza de propaganda a Kremlinului, scrie editorialistul Ivan Lenski, pe site-ulru.krymr.com.
      Redam textul adaptat in limba romana
      De fapt, totul este complet diferit. Și nu doar diferit, dar exact opus. Să ne întoarcem la istorie.
      Faimosul general rus KuroIvan Lenski: În realitate, în toată istoria sa, Rusia a fost un stat agresorpatkin, în memorandumul său trimis împăratului în anul 1900, spunea că, „în ultimii 200 de ani, Rusia a fost în război 128 de ani și a avut pace 72 de ani. Din cei 128 de ani de război – doar 5 ani au fost războaie de apărare și 123 de cucerire”.
      Practic, in toata istoria sa, Rusia a dus o politică agresivă față de statele vecine. Să dau câteva exemple de războaie de cucerire duse de Rusia.
      1558. Razboiul Livonian. A fost un război pentru teritoriile actualelor tari baltice si Belarus. Defensiv acest razboi nu poate fi numit nici chiar și de cei mai înrăiți patrioti, a fost o agresiune pura împotriva unui stat vecin. Rusia a câștigat atunci un impuls în urma cuceririi hanatelor Kazan și Astrahan, Bashkiria, Marea Hoarda a Nogailor, a cazacilor și Kabarda și şi-a dorit foarte mult teritoriile Livoniei. Istoricii sovietici spun că războiul s-a dus pentru acces la Marea Baltică, de fapt, motivele pentru acesta au fost complet diferite. Rusia nu a primit tributul şi, din cauza asta, a atacat Livonia. Ca urmare a războiului, Rusia a fost învinsă, a renunțat la pretențiile asupra Belarus, dar, cu toate acestea, a primit ceva teritorii in zona de frontieră.
      1654. Războiul cu Polonia și „unirea” cu Ucraina. Această poveste este plina de pete negre. Ucrainenii se intreaba si astazi cine l-a autorizat pe hatmanul zaporojenilor Hmelnițki sa decida pentru întreaga Ucraina? Părintele istoriografiei ucrainene Mihai Hrushevsky, care a scris „Istoria poporului ucrainean”, se indoieste că el (Bogdan Hmelnițki) s-a gândit la crearea unui stat comun cu Moscova. Da, a cerut ajutor de la țarul rus, dar de aici pana la dorința de „unire”… Documentul istoric original privind „unirea” Ucrainei cu Rusia a fost pierdut si cel mai probabil nu intamplator. Curtea Moscovei a profitat pur si simplu de turbulențele din Ucraina și s-a grăbit să-si alipeasca intreaga tara. Asta nu va aminteste despre nimic?
      Numeroasele campanii asipra Constantinopolului au fost, iarasi, agresiuni deghizate. La inceput, Rusia le-a motivat de apararea comercianti rusi oprimati de otomani, apoi si-a amintit de crestinii din Balcani.
      1695-1696. Campania de la Azov a lui Petru cel Mare. Rusia avea nevoie de acces la mare, așa că trebuie să ocupe cetatea turceasca Azov. Aici, chiar si cel mai mare patriot rus cu greu ar putea numi războiul de apărare. Cu Turcia rusii au avut aproximativ 10 războaie, în urma carora au rupt bucăți mari de pamant.
      1700. Marele război cu Suedia. Temeiul – Rusia avea nevoie neaparata de acces la mare, deși rusii nu au fost niciodata vazuti la Marea Baltică. Pretextul traditional cu apararea populației vorbitoare de limbă rusă nu putea fi folosit – pur si simplu ei nu erau acolo. Au găsit un alt pretext – au nevoie de acces la mare. Și aşa teritoriul a devenit „pamant rusesc stramosesc”. Apoi au fost alipite alte teritorii „stramosesti” – Finlanda, tarile baltice, Ingermanlandia, în ciuda faptului că rusi nu se gaseau acolo nici pomina.
      1772-1775 ani. Au fost trei impartiri ale Poloniei. Prusia a propus împaratesei Ekaterina să imparta Polonia. Ea evident ca nu a refuzat. Numeroasele revolte poloneze împotriva ocupației ruse au fost denumite mai tarziu de istoricii rusi războaie ruso-poloneze. De fapt, nu era nimic mai mult decât rezistența populației la invazia unui agresor strain.
      1783. Anexarea Crimeei. Numai un nebun ar putea numi momentul acesta istoric drept apărare. A fost agresiune pura, justificata de preintampinarea unor raiduri ale Hanilor de Crimeea. Justificarea anexarii cu apararea ortodocșilor nu poate fi luata de buna, pentru ca in Crimeea acestia erau o minoritate absolută. Si, de fapt, nimeni nu îi asuprea – armenii, de exemplu, care au trăit în Crimeea până la anexarea ruseasca, au fost alungati de acolo după capturarea peninsuleis, deși acestia sunt ortodocși. Iata asa o grija mare fata de fratii crestini.
      1783. Regatul Kartli-Kakheti, situat în estul Georgiei, a intrat sub protectoratul Imperiului rus. Se pare ca a fost un succes al diplomației ruse, zona a intrat sub influenta Moscovei nu ca urmare a războiului, ci de bună voie. Doar ca se pastreaza tacerea cu privire la Imereti. Ce s-a întâmplat de fapt? De când regatul independent georgian a devenit dintr-o dată o parte a Imperiului Rus? Sau anexarea Georgiei pe bucati este o alta traditie ruseasca in regiune?
      Războiul Crimeii 1853-1856. Ei bine, aici pare a fi un razboi de aparare. Mișeii de francezi, turci și britanici au asediat Sevastopolul. Atunci cand vorbesc despre acest razboi, istoricii rusi uita sa mentioneze ca, in paralel, Rusia derula campanii de cuceriri în Balcani. Câteva puteri si-au unit fortele pentru a tine piept agresorului. Judecarea războiul din Crimeea, fără a lua în considerare războaiele Rusiei în Balcani, este o mare greseala.
      Rusia isi facuse un obicei. Era suficient ca vecinii să se certe intre ei, ca Moscova efectua o alipire „pașnica”. Asa au decurs alipirile din secolul al XIX-lea.
      Secolului XIX. Anexarea Asiei Centrale. Hanatul Kokand, Emiratul Bukhara, Hanatul Khiva, Turkmenistan, toate au devenit parte a Imperiului Rus în spiritul strategiei „apararii active”.
      Războaiele caucaziene din secolul al XIX-lea. Oricine l-a citit pe Hadji Murat știe că a fost un război murdar, de agresiune, insotit de genocidul populatiilor locale. Rebeliunile muntenilor se succedau una dupa alta, asa ca despre ce fel de alipire pasnica a Caucazului poate fi vorba?
      În 1920-1921, începutul primului război sovieto-polonez. Despre acest razboi istoricilor sovietici nu le place să vorbească. Acesta a fost complet pierdut si șters din cărțile de istorie. Rusiei nu-i place să vorbească despre infrangeri.
      1939. Armata muncitoresc-taraneasca a URSS începe operațiunile militare în regiunile estice ale Poloniei. Desigur, totul in scop de pace. Nici despre aceste pagini de istorie rusilor nu le place să-și amintească.
      1939. Războiul sovieto-finlandez. Agresiva aramata finlandeza, cu 60 de tancuri, a atacat în pașnica URSS, care intamplator avea la granita cu Finlanda 2.300 de tancuri. Evident ca lumea nu a crezut asa ceva. Liga Națiunilor a declarat URSS stat agresor și l-a exclus din randul membrilor săi. Acest lucru, de asemenea, este trecut cu tacerea de istoriografia sovietică si ruseasca.
      1940. Absolut „pașnică” anexarea țărilor baltice. Potrivit istoriei sovietice, estonienii, letonii şi lituanieni visau cu ochii deschis intrarea in frateasca Uniune Sovietică.
      1941. Marele Război pentru Apărarea Patriei. Aici, aparent, razboiul este defensiv. Dar povestea e mai complicata. Conform istoricului Victor Suvorov, cauza principală a Marelui Război pentru Apararea Patriei a fost politica externa a lui Stalin, care viza capturarea de state europene si proliferarea „revoluției proletare” cu instaurarea dictaturii socialiste.
      Potrivit lui Suvorov, Armata Roșie se pregătea în mod activ pentru un atac surpiza împotriva Germaniei. Pentru Uniunea Sovietică, atacul german a fost unul miselesc. Și cum altfel – URSS se pregătea pentru ofensiva și şi-a luat-o în dinți. Istoricii rusi tac atunci cand este vorba despre dovezile privind pregatirea agresiunii sovietice împotriva Europei. Lipsa de amenajari defensive și concentrarea unui numar mare de trupe la frontierele de vest confirma acest fapt istoric.
      Următorii pasi de politică „pașnică” a URSS? Ungaria în 1956, Cehoslovacia în 1968.
      1979. Afganistan. Aproximativ un milion de afgani au fost uciși în timpul agresiunii URSS. Rusia de astăzi ar trebui să-şi ceară iertare pentru afganii uciși.
      2008. Anexarea Abhaziei și Osetiei de Sud.
      2014. Anexarea Crimeei și războiul din estul Ucrainei. Ca si alta data in istorie, Rusia a atacat o tara vecina in momentele de slabicune interna.
      Noi teritorii
      De ce Crimeea? De ce nu Alaska. Ultima, în conștiința imperial rusa este, de asemenea, „pamant rusesc stramosesc”. Răspunsul este simplu: America este o superputere, iar aparitia „omuletilor verzi” la Anchorage ar fi un act sinucigas. Rusia ataca numai tarile în mod clar mai slabe, de preferat devorate de haos, cu puterea statului destructurata etc.
      Si totusi, de ce Rusia nu se poate opri? La urma urmei, ea nu a fost niciodată capabila sa dezvolte teritoriile detinute deja, si cu toate acestea continua expansiunea. De ce Yakutia, una dintre cele mai bogate regiuni ale lumii, chiar mai bogată decât Emiratele Arabe Unite, este împotmolita în sărăcie? Raspunsul este simplu: Rusia este un imperiu al cuceririlor, nu un imperiu al gospodaririi. De amenajarea teritoriului sa se ocupe state precum Elveția, a carei granite sunt neschimbate de aproape 800 de ani.
      Rusia se comporta în teritoriile sale recente ca un ocupant clasic. Pompeaza resursele in avanatajul unei duzine de „imperialisti”.
      Toti acestia se bucură de avantajele civilizației occidentale, in Occident, iar Rusia o folosec ca pe o exploatatie coloniala. Cetățeanul de rand al Imperiului trebuie sa se multumeasca cu vodcă și locuințe de urgență; drumuri sparte, ecologie moarta, alimentatie surogat pe bază de ulei de palmier și o mulțime de propagandă ieftină.
      Un „dumnezeu” inamovibili la Kremlin, orașe plictisitor de cenusii. Scari de bloc jegoase – locatari care nu se ingrijesc de nimic, nici chiar de propriile lor apartamente, ca să nu mai vorbim despre cartiere, orase, tara?

      aţeniuk este norocos – e un personaj cunoscut. Nu acelasi noroc l-au avut sute de alți eroi ai propagandei ruse, despre care se inventează povești de groaza, scufundate în abisul minciunilor rusești, scrie profesorul Oleg Panfilov, comentand ultimul „dosar penal” intentat de Procurorul General al Rusiei – Alexandr Bastrîkin – împotriva premierului ucrainean Arseni Iaţeniuk (acuzat de participare la razboiul din Cecenia de partea separatistilor).
      Redam mai jos editorialul profesorului, postat pe Radio Liberty.
      Neuitatul colonel FSB Şabalkin a fost în Cecenia un fel de „Bastrîkin”, inventatorul unor povesti incredibile. Potrivit lui, cladirile gemene WTC din New York au fost distruse de ceceni. Tot ei au scufundat submarinul nuclear „Kursk”. Despre intoxicațiile cu alcool, produs de ceceni pentru a-i slabi pe bravii soldați ruși, nimeni nu știe ce proportie au avut, nu știa nici Şabalkin, dar vorbea insistent despre asta.
      Iaţeniuk poate fi norocos și din alt punct de vedere – numele sau poate denumi forma cea mai severa a schizofreniei propagandistice, boala incurabila, care afectează practic Rusia de mai multe secole, dar mai ales în ultimii 98 de ani. În limbajul comun, boala poate fi numită „minciună disperată.”
      Dar dupa secole de minciuna a venit oboseala, ca rezultat aceasta a devenit mai putin sofisticata. În plus, ofiterii de informatii FSB uita ca frontierele informațiilor sunt larg deschise – pe seama acuzațiilor lui Bastrîkin râde nu doar Ucraina, dar întreaga lume.
      Într-o zi, istoricii vor începe să scrie adevatata istorie a Rusiei, iar primele zece volume ar trebui sa fie dedicate invenției propagandei ruse. Nu numai despre cea care a început să se dezvolte și să prospere pe vremea bolșevicilor, dar chiar mai devreme, când ţarii din trecut au încercat să creeze o imagine mai bună decât era în realitate.
      Ce părere aveți, de exemplu, despre „Caciula lui Monomakh”? Mai este denumita „caciula ţarilor” pe motiv că a fost purtata de toţi ţarii ruşi ca simbol al suveranitatii. Acum caciula este pastrata în Muzeul Kremlinului. Ea a fost purtata de ţari începând cu Ivan Kalita I (1283-1340). În 1320, Ivan, poreclit turceşte Kalita, s-a dus la curtea Hoardei de Aur unde a obtinut insemnele domniei, dar şi aceasta coroana – mai degraba o caciula de aur. Există o versiune ca aceasta piesa a fost darul Hoardei catre un alt cneaz al Moscovei – Iuri Danilovici. Prin urmare, caciula, cantarind un kilogram de aur pur şi împodobită cu 43 de pietre prețioase, a devenit relicvă veche rusească.
      Prima minciună a fost scrisă în secolul al 16-lea – în „Povestea prinților de Vladimir”, care spune că caciula tarilor a fost un dar al împăratului bizantin Constantin al IX Monomakh. În cele mai bune tradiții ale istoricilor vremii a fost inventata legenda conform careia împărații bizantini au gasit-o în timpul unei expeditii la Babilon, unde aceasta era printre comorile regelui Nabucodonosor (634-562 î. E.).
      Nu râdeţi, dar de ziua sa, cand a împlinit 50 de ani, Putin a primit in dar o replica a caciulii lui Monomakh, realizata de un grup de bijutieri rusi. Replica a costat 50 de mii de dolari.
      Intenționat sau nu, dar copia a continuat lanțul de minciuni asociate cu „caciula tarilor”: poate ca atunci Putin si-a imaginat ca este judecatorul suprem al destinelor umane?
      În secolele 16-18 secole în Rusia au aparut „ierihoncile” – coifurile de metal cu varf ascutit. De atunci, toți prinții „ruși” erau portretizati cu aceste „ierihonci” aduse fie din Turcia, fie din Persia. Nici la Novgorod, nici la Moscova nu puteau fi confectionate aceste coifuri, bogat ornamentate și aproape toate cu inscripții în… limba arabă. De exemplu, coiful lui Alexandru Nevski avea o inscripție care cita un verset din Coran, „anunța-i pe credinciosii fideli de ajutorul lui Allah și victoria grabnica”.
      Pe coiful țarului Alexei Mihailovici scrie: „Nu există Dumnezeu, în afara de Allah, și Muhammad este Trimisul lui Allah”.
      În muzeul Kremlinului se afla si alte coifuri, probabil turcesti, cu citate coranice. Chiar şi coiful lui Ivan cel Groaznic are o inscripție în limba arabă „Allah, Muhammad”. Mai târziu, pe coif a fost scrisa titulatura acestuia şi in limba rusa. Probabil ca era rușinos pentru marele țar ortodox sa poarte un „coif pagan”.
      Tradiția de confiscare a artefactelor antice este veche în Rusia. Pe atunci nici numele Rusia nu exista, dar rusii furau mereu si apoi spuneau ca le apartine de drept. Furtul a devenit politica oficială de stat în timpul domniei lui Petru cel Mare. Atunci pur si simplu au uitat ca hainele, perucile, incaltamintea dupa moda occidentala, toate au devenit peste noapte „rusesti”. Jachetele europene au devenit „rusesti”, cizmele – cizme „rusești, pantalonii – „rusesti”. Și aşa mai departe, navele, strungurile, șantierele navale, rochiile și perucile. Toate au devenit rusesti. În tot acest timp, continuau să mintă.
      Marele clasic rus Ivan Turgheniev nu a ezitat sa scrie:” Rusul este cel mai mare şi tupeist mincinos din intreaga lume”. Dar cine ii mai citeste pe clasici?
      Leonid Andreev, murit in exil, a scris un studiu pamflet privind „minciunile din Rusia”, eseul este scurt. Concluzia – „poporul rus nu știe să minta”. Acest lucru, desigur, nu înseamnă că nu minte, minte, dar minciuna este intotdeauna ridicola. În realitate, „minicuna este o arta fina – necesita inteligență, talent, caracter si rezistenta. A minti bine este la fel de greu cu a picta bine. Arta nu este accesibila oricui. Odata descoperita, minciuna atrage asupra ta rușinea. De aceea, a minti este periculos -…ca sa minti trebuie sa fii curajos, ca orice om care risca, fiind fata în fata cu un pericol. Minciuna trebuie să fie şi plauzibila – un fapt in sine în mare măsură inaccesibil pentru mințile slabe și lipsite de inventivitate”.
      În primele zece volume a istoriei reale a Rusiei, dedicate propagandei, vor exista si cateva cuvinte despre minciuna nesimtita. Eu îi spun „sindromul Bastrîkin”, sau ar putea la fel de bine denumita „casus Şabalkin” sau „colicii lui Peskov.”
      Un lucru nu este clar – cat timp rușii vor continua in stilul acesta. Leonid Andreev a și găsit explicația: „În orice caz, aceste tendințe sporadice de a minti, mai degrabă subliniază incapacitatea generală a poporului rus pentru minciuna sistematica. Da, poporul rus nu știe să minta, dar se pare că în aceeași măsură este lipsit şi de capacitatea de a spune adevărul”.
      Acesta este, prin urmare, „sindromul Bastrîkin”, descoperit de marea personalitate rusă contemporana Alexandr Ivanovici Bastrîkin.

  5. cozubas spune:

    Într-adevăr, este foarte dificil în secolul 10 sa vorbim despre rusi, ucraineni sau belarusi.Dar in secolul x putem vorbi cu precizie ca amerlocii erau maimute …)))))) Insa astazi,cand au coborat din copaci cred ca Crimeia este a ucrainei,iar ucraina este a lor…)))) Nu-i asa ca asta este „istoria” adevarata? ))))) Istoria postaceasca…)))))

  6. Clau spune:

    socant…socant…adica cum? rusnacii mint? au mintit ei vreodata (fara sa clipeasca)??? Nuuuu (de fiecare data au clipit)!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll to top